Când ne cresc copiii

Gândul că fata mea a crescut și nu mai este un copil m-a lovit în moalele capului brusc și neașteptat. Până nu demult, nu aveam astfel de gânduri. Acum, că este mai înaltă decât mine, mă uit la ea și multe întrebări îmi roiesc în cap, ca zumzetul unor albine enervante. Oare am fost o mamă bună? Oare i-am dăruit toată dragostea? Oare a fost un copil fericit? Mai ales că într-o zi mi-a trântit-o: „Și tu și tata ați fost cam stricți”. Am fost oare chiar atât de stricți? Știu că de multe ori i-am spus „nu” – „nu ai voie prea mult dulce, îmi pare rău, dar sănătatea ta e pe primul loc”, „ai grafic de stat pe iPad”, „îmi pare rău, dar nu pot să-ți cumpăr asta, e prea scump”…

Acum, când e adolescentă, mă întreb – am fost întotdeauna dreaptă? Este un copil bun (și sper așa să rămână în anii tumultoși ai adolescenței), dar oare asta e cel mai important? Să fii bun sau să fii liber și curajos?

Îi spun soțului meu că n-aș vrea ca alții să profite de bunătatea ei. El zice că prin bunătatea ei va atrage oameni la fel de buni. Atragi ceea ce ești, cum s-ar zice. Cine știe? Mi-aș dori să fie mai curajoasă, să știe când cineva I se urcă în cap. Îi tot repet: „Oamenii se vor comporta cu tine exact așa cum le vei permite să se comporte. Nu trebuie să fii rea sau vulgara, dar când cineva nu se comportă frumos, îi spui politicos „fuck off””.

Poate de asta ne-a dat Dumnezeu încă o șansă cu nepoții. Dacă am făcut greșeli cu copiii noștri, pentru că creștem împreună cu ei și uneori nu știm cum este mai bine și corect să procedăm, mai avem o șansă să ne alintăm și să ne iubim până la ceruri nepoții.

Căci greșeli pot face deja părinții lor.