Angelica Vişnea. Femeia contrastelor

Este mai frumoasă decât în poze şi arată mai tânără decât în buletin. Are o casă ca o jucărie şi dacă s-ar închide în ea, nu ar avea nici un motiv de tristeţe. Lumea ei este minunată. Dar nu este o conformistă, nici măcar egoistă nu e şi, de asta, se rupe mereu din pereţii poveştii în care ar putea pluti.

Vrea o lume la fel de armonioasă şi pe dinafară. Pentru asta, poate face orice. Şi face orice. Cântă la pian şi la violă. Înregistrează albume cu muzică instrumentală. Adună copiii de sub poduri şi le oferă un acoperiş. Mai are patru copii ai ei. Nouă luni din doisprezece îşi aşteaptă de prin oceane soţul marinar, căpitan de corabie în Kamciatka. Merge în puşcării şi discută cu femei care au ajuns acolo din disperare. Îşi bea cafeaua latte din porţelan fin „Villeroy & Boch”. Pozează aristocratic. Se joacă cu Yorkshire Terrierrul cu fundă roşie. E femeia contrastelor care se împacă între ele. Citeşte psihologie, detective şi romane de dragoste. Dar răspunsurile la orice întrebare le găseşte în Biblie.

Autoportret

>> Sunt veselă şi energică, chiar dacă, prin contrast, piesa mea muzicală preferată se numeşte „Odinocestvo”. În Kamciatka, unde am stat mai mulţi ani împreună cu soţul meu, toţi  îmi spuneau „Tornada”. Rezolv rapid şi cu plăcere orice problemă. Nu văd de ce ar trebui să-mi fie mai puţin plăcut să spăl vasele sau podelele, decât să scriu muzică sau să vizitez un bolnav la spital. Nu mi-e frică sau silă să merg la un epileptic. În situaţii foarte dificile mă pot mobiliza instantaneu şi inima mea devine rece. Cineva îşi taie venele în ochii mei şi eu nu am dreptul să fiu panicardă. Iar asta îţi iese doar dacă nu treci suferinţa prin tine, dacă te poţi detaşa.

>> Pe de altă parte, sunt sentimentală şi plâng când citesc versuri sau ascult muzică. Aşa sunt oamenii de creaţie. Inima rece mă ajută să merg la orfelinate, să vorbesc unui om care a pierdut vederea la un ochi, pe urmă încă la unul, apoi i se taie o bucată de picior din cauza cangrenei, apoi încă o bucată, pe urmă i se înlătură întreg piciorul… Dar el vrea să trăiască. Şi continuă să trăiască. Cei slabi de înger nu pot vedea asta. Trebuie să ai o forţă uriaşă ca să poţi găsi cuvinte potrivite pentru toţi.

>> Fiecare se leagă de viaţă cu ambele mâini şi, atunci când nimeni nu-i mai oferă nici o şansă, noi suntem cei care îi putem reda speranţa prin credinţă.

>> Pozitivismul meu vine de la stilul de viaţă. Felul cum trăieşti, cu ce trăieşti, cum gândeşti, se reflectă în tot ce eşti tu.

>> Sunt credincioasă. Nu mă refer la confesiune sau doctrină, ci la partea practică a credinţei, la principiile inimii. Eu sunt orientată să-i ajut pe cei care au nevoie de sprijinul meu. 

>> De când l-am cunoscut mai aproape pe Dumnezeu, am început să înţeleg mai bine oamenii, să le citesc privirile. Sunt pasionată de psihologia personalităţii umane.  

>> Am vrut să fiu chirurg, dar am făcut muzică. Oricum, calităţile de medic se manifestă în multe. Mă bucur de ce mi-a dat Dumnezeu. De ambele părţi din mine. Dacă aş fi fost doar doctor, nu aş fi făcut muzică.

>> Comunic des cu oameni din Societatea Orbilor. Cu cei care au orbit pe parcurs şi nu ştiu să trăiască cu acest handicap. Una e să spui simplu că nu ai văzut niciodată albastrul cerului, lumina soarelui, verdele ierbii, trandafiri roşii şi îi desenezi în imaginaţia ta, şi e cu totul altă tragedie să fi văzut toate astea vreodată şi într-o zi să afli că n-o să te mai poţi bucura niciodată de ele. De aceea, pe un om care trece prin asta, doar credinţa îl mai poate ţine în viaţă. Atunci când nici cel mai bun doctor nu-ţi mai dă vreo speranţă, singurul care ne-o dă e Dumnezeu.

>> Cel mai greu mi-a fost când, acum câţiva ani, am revenit în ţară după o perioadă mai lungă şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi sun cea mai bună prietenă. În aceeaşi zi am ajuns la înmormântarea fiicei ei, singura ei fiică… Nu am văzut nimic mai dramatic în viaţa mea.

>> Cel mai straşnic e când ai făcut tot ce a depins de tine ca să salvezi un om şi realizezi că nu poţi schimba nimic mai departe. Te uiţi la durere, la suferinţă, la boală şi nu mai poţi face nimic… Este un cântec în care se spune că Dumnezeu ne dă gratis totul – vântul care ne mângâie părul, soarele care ne sărută ochii şi obrajii, zâmbetul copiilor, atingerea omului iubit… dar noi oricum mai vrem ceva să cumpărăm, alergăm după ceva scump, la modă, de brand, şi nu înţelegem ce fericiţi suntem că putem privi, că avem ochii, inima, gândurile, că ne mişcăm, gândim, facem ceva…

Personal

>> Soţul meu este căpitan de corabie în Petropavlovsk-Kamciatsk. Mă cunoştea de doar cinci zile atunci când mi-a cerut mâna. Urma să plece în larg şi trebuia să decidă repede ce face cu viaţa lui mai departe. Ca să fie sigur că nu mă pierde, m-a invitat la el şi mi-a vorbit de o relaţie serioasă. M-am gândit atunci că ori nu e sănătos psihic, ori e tare îndrăgostit. De fapt, era a doua variantă.  

>> Întâlnirea cu Nicolae e cea mai frumoasă întâmplare din viaţa mea. Şi cel mai mare cadou. Atâtea calităţi într-un singur om e greu să găseşti. E şi bun, şi generos, şi poate iubi, şi preţui – e un dar pentru mine.

>> Una e să ştii din start că o să-ţi vezi soţul doar trei luni pe an şi cu totul altceva e să încerci să trăieşti împăcat cu această idee. Probabil, atunci încă nu înţelegeam ce urma să însemne asta. Şi aşa a şi fost, de douăzeci de ani noi ne vedem doar trei luni pe an. Altfel eu nu ştiu cum e…

>> Acum, ar fi foarte greu să schimbăm ceva. Ne-am obişnuit să avem libertate. Au fost şi lacrimi, şi emoţii, la început… Mai grav e că de fiecare dată ne reîntâlnim alţii, schimbaţi de viaţa pe care o trăim, de emisiunile la care ne uităm, de cărţile citite, el – de la apă, eu – de la uscat şi de fiecare dată o luăm parcă de la început. Eu am lumea mea, o lume în care nu e doar cratiţă, copii, menaj, spălat, călcat. E şi creaţie, şi caritate, şi acţiuni sociale. După fiecare întâlnire, eşti altul, alta… Şi după fiecare despărţire o luăm de la început. Aşa e la noi…

>> Stilul meu de viaţă ar fi fost imposibil fără familia şi soţul meu. Am avut mereu sprijinul moral, psihologic şi material al lui Nicolae. Doar pe entuziasm nu te ţii mult. Nicolae mă acceptă şi mă ajută în totul. Familia mea este cetatea mea…

>> „A fost odată ca niciodată… Un muzicant şi un marinar s-au întâlnit şi totul a fost perfect…” N-o să cred niciodată povestea asta. Totul se ia de la zero, pentru o relaţie trebuie să munceşti mereu, trebuie să muncească ambii.  

Mama, eu te iubesc…

>> Sunt atâtea poveşti triste în jur… Fiecare istorie e o tragedie. O mamă se căsătoreşte a doua oară. Având deja şase copii. Îşi omoară al doilea soţ. Intră în închisoare pentru 22 de ani. Toţi copiii ei sunt în orfelinatul pe care l-a construit familia noastră. Scopul e să le găsim o familie, în măsura posibilităţilor. Din cauza că statul nu oferă locuri de muncă, oamenii fură, înşeală, se omoară unul pe altul şi fac puşcărie. Când mergi la ei în vizită, vezi că ei plâng cu altfel de lacrimi… Foarte mari. Una dintre aceste femei şi-a lăsat acasă două fiice, singure. De 14 şi 16 ani. Ele nu vor să vină la orfelinat. Au făcut un bordel din casa lor. Iar mama lor nu se va întoarce prea curând…

>> M-a uimit mereu reacţia plină de agresivitate a acestor copii, atunci când încerci să le oferi o familie nouă, normală. Te privesc cu ură, ar vrea să te lovească, după care, din neputinţă, încep a plânge. Îi întrebi de ce plâng, iar ei îţi spun că vor acasă la ei, vor la mama lor şi nici nu-şi dau seama că aceste noţiuni nu mai există. Mama, beţivă, i-a abandonat demult, sau e criminală, sau şi-a vândut casa pentru droguri şi i-a aruncat în stradă, sau ei în genere nu au avut casă, pentru că au locuit mereu sub un pod… Iar ei oricum îşi iubesc mamele… Chiar dacă i-au umilit, i-au ţinut flămânzi sau i-au bătut. Cel mai straşnic e când, în ajunul Anului Nou, copiii din orfelinatul nostru, „Curcubeul Speranţei”,  încearcă să-şi sune mamele, aşa cum sunt ele, şi să le spună cât de mult le iubesc…

>> În acţiunile mele de caritate mă ajută şi prietenii, şi Biserica. Avem chiar o odaie de binefaceri în care oamenii pot aduce lucruri, nu neapărat noi, dar care sunt utile altor familii. Haine, încălţăminte, produse alimentare… Fericirea e relativă. Unora nu le ajunge o bucată de pâine, iar altora – un iaht…

Sensibilizare prin muzică

>> Muzica a intrat în viaţa mea din copilărie. Nici nu mai ţin minte cum era fără ea. Bunica tatei a cântat în Capela Doina, prima componenţă. Toate rudele din partea tatei aveau legătură cu muzica. Ţin minte cum un unchi îl tot bătea pe tata la cap: Vilea, dă-o la vioară pe Angelica. Şi eu am făcut 7 ani vioara. Cum nu am putut intra la medicină din cauza unei probleme de sănătate, am continuat cu Şcoala de Muzică şi Conservatorul. În Kamciatka, am iniţiat proiecte sociale, am creat un colectiv de femei, timp de şapte ani am concertat în orfelinate, spitale şi aziluri de bătrâni.

>> Albumul meu cu muzică instrumentală, „Полет”, este un album de muzică pop. O să găsiţi aici şi lucrări lirice, şi motive irlandeze, care  plac tuturor, dar şi un colorit naţional al diferitor popoare. În albumele mele solo, din seria „O самом дорогом”, cânt despre  familie, mamă, tată, copii, dragoste. În general, ador muzica  clasică şi cea instrumentală. Îmi place la nebunie pianistul Richard Clayderman. Jean-Michel Jarre.

>> Genurile care-mi plac sunt la fel de variate ca lumea mea interioară. Pot să merg la biserică sau la spital, dar pot şi să mă îmbrac frumos şi să merg la cafenea. Chiar şi rujul mi-l aleg după dispoziţie. Cu cărţile e aceeaşi poveste. Îmi plac şi cele psihologice, din Biblie o să culeg răspunsurile pentru viaţă, dar pe plajă o să citesc un roman uşor de dragoste sau un detectiv. 

>> Dacă mergi cu o maşină frumoasă, locuieşti într-o casă frumoasă, bei ceai din porţelan scump, ai bani în portofel, poţi să nu observi că viaţa şi oamenii din jurul tău sunt altfel. Da, te opreşte un cerşetor la semafor. Doar atât. Şi atunci eu fac clipuri în care arăt altora, prin cântece, cum e viaţa în realitate. Şi poate că unii devin mai sensibili. Din păcate, televiziunile noastre nu pun pe post asemenea clipuri. De ce? Nu ştiu. Or, eu nu filmez biserică sau doctrine, ci chestii sociale…

>> Visul meu este ca soţul meu să fie mai mult alături de mine. Nu ne-a ajuns niciodată atenţia şi dragostea celuilalt. Aş vrea să am mai puţine emoţii din cauza furtunilor, gheţarilor şi stresurilor pe care le trăieşte Nicolae… Viaţa liniştită pe canapea, jocurile de domino serile, cu prietenii, nu sunt pentru el…

>> Aş vrea ca şi copiii mei să-l cunoască pe Dumnezeu. Dar asta nu se transmite prin moştenire. E o relaţie privată. Să mergi la biserică, să citeşti cărţi, e puţin. Trebuie să simţi asta. Faptul că soţului meu nu i s-a întâmplat nimic rău pe mare, e datorită lui Dumnezeu. Un vapor se poate duce la fund în 20 de minute şi nimeni nu reuşeşte să intervină.

>> În fiecare seară, înainte de somn, îi mulţumesc Domnului că încă o zi din viaţa mea nu a trecut în zadar… Oamenii pot avea totul şi pot fi foarte singuratici, în acelaşi timp. Iar oamenii pot fi fericiţi numai dacă oferă, cred, speră. Misiunea mea este să-i ajut să găsească credinţa. Dar dacă aş şti că trăiesc ultima zi din viaţa mea, aş face mult mai mult.

sursa – Vip Magazin

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

August 2010
L M M M V S D
« Mai   Oct »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  
%d blogeri au apreciat asta: